Călătoria de la Anxietate la Conexiune
Ștefania cea mică era o fetiță timidă, atât de timidă încât îi era rușine să ceară un pahar cu apă când îi era sete sau să meargă la baie când avea nevoie. Era retrasă, gânditoare și convinsă că ceva nu era în regulă cu ea, că deranja sau irita pe cei din jur. Se simțea neimportantă și credea că nu merită să își exprime nevoile. Acest sentiment o făcea adesea să rămână tăcută.
Cu timpul, a învățat să își facă prieteni apropiați cu care să împărtășească cele mai profunde temeri și îngrijorări. Treptat, a descoperit că poate fi acceptată odată ce ceilalți ajung să o cunoască. Cu toate acestea, inițierea unei conversații cu un străin rămânea o provocare majoră, trezind gânduri de inadecvare: "Ce va crede persoana asta despre mine? Va crede că sunt proastă, că nu știu să vorbesc. Mă voi face de rușine. Ar trebui să spun ceva mai repede, tac ca o momâie". Așa, a învățat să evite interacțiunile cu străinii.
Momentul de cotitură a venit în facultate, când am participat la un studiu experimental și am aflat că am anxietate socială. Această descoperire a marcat începutul unei călătorii de auto-cunoaștere. Am învățat că emoțiile mele sunt valide, dar acțiunile mele nu. Am descoperit că valoarea mea fundamentală este conexiunea, legăturile autentice cu ceilalți. Atunci când evitam să interacționez cu străinii eram mai departe de ceea ce era cu adevărat important pentru mine.
Astăzi, ca psihoterapeut, încă simt anxietatea înainte de a susține o prezentare la o conferință sau un seminar. Diferența este că acum recunosc și accept aceste senzații: "Uite, acum simt anxietate. Simt anxietatea asta în mâinile mele transpirate și tremurânde. Oh, dar văd annxietate și în nodul din gât pe care îl simt acum. Parcă îmi îngreunează vorbirea. Anxietatea e aici cu mine". Nu mai încerc să alung aceste trăiri, ci le accept ca pe o mică parte din mine. Am început să accept că este normal să simt că îmi bate inima tare sau că mi se înmoaie picioarele când țin o prezentare. Am învățat că este normal să ne fie teamă de a fi judecați și pas cu pas, am învățat să fiu vulnerabilă și să-mi accept imperfecțiunile.
În momentele de anxietate, observ lupta dintre dorința de conectare cu ceilalți și teama de inadecvare. Am învățat să negociez cu mine însămi, permițând anxietății să fie prezentă în fundal, în timp ce mă concentrez pe crearea de legături autentice cu oamenii din jurul meu, cunoscuți sau necunoscuți.
Anxietatea poate fi o parte din experiența noastră, dar nu trebuie să ne definească. În călătoria mea de la anxietate la conexiune, am descoperit că adevăratul curaj nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a acționa în ciuda ei, așa cum spune și Nelson Mandela.
