Ce presupune dezvoltarea încrederii în sine?

Ce presupune dezvoltarea încrederii în sine?

 - Diana Suciu

Reading time: 4 minute

de Diana Suciu

Dezvoltarea încrederii în sine presupune următoarele acțiuni:

• Ascultarea și conștientizarea de sine. Charles Pépin, un filosof francez, spunea că ascultarea de sine este o activitate care se învață prin anumite ritualuri. Ritualurile sunt căi de a redeveni „prezenți în noi înșine”, sunt mijloace prin care ne putem regăsi ori de câte ori avem nevoie. Psihoterapia, yoga, meditația, slujba de sâmbătă sau de duminică, sunt câteva exemple de astfel de ritualuri.

• Stabilirea unui obiectiv pentru care avem nevoie de mai multă încredere. Poate fi dezvoltarea unei abilități noi sau creșterea competenței într-o abilitate existentă. Cu cât ancorăm obiectivul în valorile importante pentru noi, cu atât definiția succesului devine mai tangibilă. Valorile ne mențin speranța și direcția.

De exemplu, Russ Harris mărturisea în cartea The Confidence Gap că păstrează în sertar patru romane nepublicate. Din perspectiva obiectivului de a publica romanele, situația este un eșec. Dar, din perspectiva valorilor, succesul vine din onorarea creativității, exprimării de sine și creșterii personale care au fost întărite de experiența scrisului.

• Abordarea blocajelor (mentale și emoționale). Există tehnici terapeutice prin care ne putem gestiona mai bine gândurile și sentimentele dificile. Gândurile negative devin problematice când ne copleșesc, ne identificăm cu ele și le lăsăm să ne conducă viața. Tehnicile de defuziune din Terapia Acceptării și Angajamentului au ca scop crearea unui spațiu între sinele nostru și aceste gânduri, ca de exemplu:

Am gândul că ... voi eșua.

Am gândul că ... nu are rost să încerc.

Am gândul că ... ceilalți candidați sunt mai buni decât mine.

În privința sentimentelor dificile un exercițiu bun se bazează pe disponibilitatea noastră de a ne observa corpul, de a recunoaște ce fel de senzație sau emoție este cea pe care o simțim, de a-i face loc în interiorul nostru, prin respirație conștientă și de a ne reconecta ulterior cu lumea din jur, mai calmi și mai împăcați cu noi înșine.

Dacă ar fi să vorbim despre frica paralizantă care ne împiedică să ne atingem obiectivele importante pentru noi, vă recomand acest exercițiu. Imaginați-vă cât mai realist că veți avea un interviu pentru a obține locul de muncă dorit. Imaginați-vă în situația respectivă, în întâlnirea cu intervievatorii voștri. Cum se simte corpul vostru? Ce faceți cu mâinile si picioarele? Ce puteți auzi, vedea, atinge, gusta și mirosi? Și pe măsură ce vă ancorați cât mai bine în această situație, încercați să intrați în contact cu frica voastră.  Numiți-o. Iată, Frica. Simt că mi-e frică acum. Rămâneți în contact cu frica și cum se simte aceasta în corp și extindeți atenția asupra mediului înconjurător – ceea ce puteți vedea, auzi, simți, gusta, mirosi. Acum puteți avea o perspectivă mai largă, iar frica rămâne o mică parte, care a apărut să vă comunice că ceea ce faceți e important pentru voi. Acum vă puteți concentra cu adevărat la ceea ce faceți, la ce spune intervievatorul și la replicile pe care le puteti oferi. 

Să nu uităm că  toate emoțiile apar cu un scop, au o funcție. Frica ne comunică despre ceva ce merge prost, ceva ce trebuie rezolvat și asta dă energie.

Te poți întreba, în continuarea exercițului de mai sus: Cum pot canaliza toată această adrenalină, toată energia produsă de frică înspre ce e important pentru mine acum?

• Puterea practicii conștiente. Dacă vrem să fim mai buni într-un anumit domeniu, practica nu poate fi evitată. Exersarea conștientă, implicarea profundă în ceea ce facem ne ajută să obținem rezultate mai bune.

• Gestionarea eșecului. Când eșuăm în raport cu ceva ce am încercat, cu cât percem acest efect ca feedback onest despre ce nu a funcționat, cu atât avem șanse mai mari să progresăm data viitoare când vom încerca. Să ne amintim că eșecul este o parte naturală a învățării este benefic pentru încrederea în sine.

• Acceptarea și auto-compasiunea.

Acceptarea înseamnă pe de-o parte acceptarea incertitudinii, iar pe de altă parte când vine vorba de gânduri sau sentimente dificile, cum e frica, acceptarea înseamnă că în loc să ne împotrivim emoției, să încercăm să o controlăm, suntem conștienți că e acolo, însă continuăm să acționăm.

Auto-compasiunea este antidot pentru critica de sine. În loc să ne judecăm și să ne acuzăm, lucru care nu ne ajută în nici un fel, ne putem vorbi cu blândețe și comporta noi înșine ca și cum ne-am comporta cu un prieten bun.

• Ne comportăm în mod intenționat ca și persoana care dorim să devenim (Mel Robbins), ancorați în valorile noastre, ceea ce nu e același lucru cu “fake it ‘till you make it”. A ne preface, în acest context, amplifică sindromul impostorului și neîncrederea în sine.

Autenticitatea vine din faptul că, în procesul de a deveni persoana care ne dorim, suntem atenți și acceptăm toate sentimentele dificile care apar în loc să ne prefacem că ele nu sunt acolo sau să le împingem la o parte. Iată frica. Iată anxietatea. Iar cea mai bună parte este că acestea vor ajunge să nu ne mai împiedice să acționăm conștient, în direcția valorilor noastre (Russ Harris, The Confidence Gap). 

Regula de aur a încrederii este să începem întotdeauna prin a acționa. Din acest punct de vedere, definiția încrederii este disponibilitatea de a încerca. Curiozitatea și curajul sunt catalizatorii încrederii. Pentru a face lucrurile pe care ni le dorim nu trebuie să așteptăm să fim motivați sau să simțim că avem încredere în noi. Acțiunea construiește încrederea, treptat, prin mișcări circulare, perseverente, prin acceptare, atenție conștientă și feeback-ul obiectiv bazat pe aceste acțiuni, pe care îl încorporăm data următoare când vom încerca din nou.